M-am născut la Maternitatea Giulești prin cezariană. La naștere am fost urâțică, foarte urâtă, de fapt, conform spuselor mamei. La 4 ani (în anul 1977, anul cutremurului) am murit. M-am electrocutat în casă (voiam să intru în televizor – de mică mă atrăgea ce se ascunde în spatele platoului de filmare). Mama spune că a durat cu totul aproximativ 45 min, dar mi-e greu să cred că am fost în moarte clinică atât. După 2 minute de moarte clinică, creierul rămâne cu leziuni care nu se mai pot reface niciodată și cei care se întorc rămân…altfel decât ceilalți. Se pare că eu m-am întors cu un scop anume, pe care, un an mai târziu, îl și descoperisem. Mai exact, de la 5 ani, am început să “predau”. Bunicii mă surprindeau aliniind copii pe scăunele și învățându-i chestii, fix ca la școală. Ciudat, fiindcă eu nu am fost la grădiniță.
Mi-am petrecut copilăria într-o sărăcie lucie, într-o casă naționalizată care acum este Muzeul Literaturii din București. Eu și bunicii mei am ocupat timp de 9 ani din viața mea o cameră de 30 mp, înaltă de 5 m, cu uși masive purtând însemnele regale. Casa a aparținut Mareșalului Mavrocordat. Well, din păcate, înăuntru leopardul, pentru că aveam o baie la comun pentru 5 familii. Făceam baie o dată pe săptămână și nu-mi amintesc să mă fi spălat vreodată pe dinți în acea casă. De unde și problemele mele de mai târziu cu dantura. Copii! Spălați-vă pe dinți ca să nu aveți mai multe plombe decât dinți la 50 ani.
Momentele pe care mi le amintesc din copilărie: m-a făcut pionieră Dumitru Prunariu și era să fac pe mine de emoție. Ulterior, mi-am schimbat “viziunea politică” (bunicul meu a fost deținut politic în închisoarea comunistă timp de 9 ani) și nu mi-a mai plăcut Ceaușescu. Îmi amintesc că prin clasa a IV-a, când pleca bunica mea din unica noastră cameră, aprindeam televizorul alb-negru Electronica (nu dura decât 2 min să se aprindă) și mă uitam la discursurile celui mai iubit fiu al poporului. Doamne, ce mai boceam… Cred că empatizam cu aberațiile lui fiindcă ridica tonul și părea convingător… Alt moment, după ce mi-am revenit din înnamorarea de Președintele preaiubit, a fost refuzul meu categoric de a deveni Utecistă. Doamna Prunea, diriginta mea de la Școala 5, era să moară de infarct pe loc. Ne filmau! Toată treaba era pentru propagandă, să arate ce dornic e tineretul țării să devină comunist și eu…nu doresc să fac parte din această organizație infectă! Mda, oaie neagră de mică.
Fast forward, ajung la liceu industrial și nu la Bălcescu (Sava de acum) și mă mut în apartament cu mama. Apă caldă! Căldură! Nu trebuia să facem focul în sobă și nici să port căciulă și mănuși când îmi făceam iarna lecțiile!!! Doamne, ce am făcut să am atâta noroc? Cred de pe atunci am învățat ce este mulțumirea adevărată!
La liceu am fost vedetă pentru două motive: mă pricepeam la engleză și la rusă! Nu exista niciun alt copil in liceul Industrial 2 IMEB de la Favorit care să știe vreo boabă de limbă străină! Rezultatele bune la olimpiada de engleză ar fi fost normal să îmi aducă ceva prestigiu, însă, până într-a unșpea cand am obținut eu mențiune pe Municipiu, colegii mei se dumiriseră ca învățatul e demn de dispreț! Mai ales învățatul unor chestii care chiar nu trebuie nimănui, cum ar fi engleza. De unde rezultă că tratamentul aplicat diplomei mele afișate pe un coridor pe perete a fost destul de “umed”. Adică, făceau concursuri de flegme la distanță pe diploma mea. Acea diplomă, însă, a adus subsemnatei primul elev la meditații. Doamna de engleză, doamna Yankee, deși eram un copil rebel și fără cauză de obicei, m-a invitat la cancelarie unde m-a întrebat dacă doresc să predau unei fetițe de a IX-a. Și așa, la 17 ani, am început să predau engleza.
Astăzi am firma mea de training și predau engleza de afaceri multor angajați ai companiilor de renume din România. Îmi place să predau exact la fel de mult cum mi-a plăcut la 17 ani. Sunt cel mai fericit om pe care îl cunosc – am ca meserie ce îmi place să fac cel mai mult pe lumea asta!
Sunt multe alte momente incredibile pe care le-am trăit. Am predat româna unor ambasadori, oameni de stat români și străini, am trăit momente paroxistice când am organizat evenimente muzicale în București. Nu am cum să enumăr atâta fericire în câteva pagini… Ceea ce m-a făcut fericită mereu a fost fericirea celorlalți. Un zâmbet adus de mine pe fața unui om este un premiu inestimabil. Iubesc să fac oamenii fericiți. Să aibă emoții. Să își pună întrebări. Dacă m-ați întreba ce aș dori să mă numească oamenii când voi pleca (definitiv, că am mai plecat o dată), ar fi Agent Provocateur. Vreau să provoc. Să se vorbească despre ce eu știu că merită să dezbatem. Să iubim ce suntem. Să înțelegem că a A FI e mai mult decât A AVEA. Viața e un dar inestimabil. Cred ca rolul meu după ce am revenit din moarte e să prezint valoarea vieții. Energiei. Iubirii.
Cel mai fericit moment din viața mea a fost când mi-au dat fetița în brațe după ce am născut-o. De fapt, orice moment petrecut cu Adara din 20 octombrie 2000 până azi. Nu mă pot gândi la ceva mai frumos decât fata mea. Tot ce ea este, este beatitudine, extaz, frumusețe paroxistică. Poate sună egoist. Eu am făcut-o. Dar nu e așa. Adara este o minune de om. Ea este viața mea împlinită.
Be First to Comment