Ramele mele

by Viviana on March 25, 2012

in Personal

Pasarelele tipa asurzitor. E cald, penibil de cald. Dupa friguri sinistre natura s-a trezit artificial si acum pozeaza varatic intr-un martie fara capatai.

Draperia mea maro inchis, lucioasa si teapana ma fereste de razele care stiu ca mi-ar penetra creierii si mi-ar arde pielea. De cativa ani mi-e frica de soare. Il simt agresiv in crestet cateodata, simt ca ma ataca prin parbriz, ca ma cauta si isi prelinge razele lase pe langa mine. Soarele a decazut.

Am senzatia clara ca pot sa ma uit inauntrul capului meu. Atat de rau ma doare. Parca ochii ar fi intorsi invers, si ar vedea toate circuitele ciudate, care mai de care mai incalcite si mai dezorganizate. Gandurile mele sunt niste circuite, niste viermisori, niste rame care se incolacesc una in jurul alteia si se sugruma una pe alta si mor in acelasi moment si renasc in acelasi moment. Unele mai mari, altele mai mici, mai prost hranite cu pamantul vointei mele, dar toate infierate cu un singur cuvant frumos din sase litere. Ramele mele ajung hrana la pesti sau mor uscate la soare cateodata. Multe intra in propria piele, cu capul inante, si uita sa se mai intoarca inapoi. Unele se zbat, se lupta.

Nu, nu scriu doar de dragul de a scrie. Si nu scriu ca sa pot sa folosesc alegorii, epitete, metafore si alte chestii care suna imbecil cand sunt denumite dar minunat cand sunt simtite. Scriu pentru ca tot ce astern pe foaia alba dezleaga niste rame si le infunda la loc in pamantul in care le e locul.

Sunt lucruri care ma fac sa simt. Si cuvinte. Cand spun „pamant” simt cum am bagat degetele in pamant tare, tare cand eram mica si m-a sagetat ceva pana in moalele inimii. Sa fi fost o insecta, un ciob, nu stiu. Dar pamantul inseamna pentru mine durere ascutita de atunci.

Da, acum e mult mai usor sa inteleg de ce nu vreau sa se intoarca ramele mele in pamant. De frica.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: