Imi place de mine azi, la 12 si un minut, mai mult decat imi placea de mine azi, la 12 fix

by Viviana on September 3, 2016

in Personal

20140831-VIV_3255

Cu cat avem acces la mai multa si mai multa informatie, cu atat ne pierdem mai mult. Poate nu ne pierdem chiar TOTI, dar multi ne pierdem in hatisul de ganduri notate virtual de alti semeni de-ai nostri. Ne pierdem rau, de fapt. Ajungem sa credem azi ceva, maine altceva, sa urmarim cu ardoare un fir logic pentru ca, apoi, la minute distanta, sa il lasam balta ca si cum nici n-ar fi existat. Si asa stam ocupati cel putin minute, daca nu ore pe zi. Mintea ne alearga dupa informatie care, daca am face o statistica la sfarsitul zilei, nu ne ajuta sa crestem, sa intelegem ceva sau sa fim mai buni.

Gandul de la care am pornit cand am inceput sa scriu a fost altul. Iata cum mintea mea functioneaza fix ca un newsfeed de facebook. Tristete mare.

De fapt intelesesem oarecum mai bine ideea ca raul ni-l provocam singuri si ca ceilalti nu ne fac nimic. Exemplu: mi-ai rupt inima! Pe bune? Inima ti-o rupi singur. Tu lasi sa se intample acel lucru. Si nu intelegi acest principiu pana cand nu incepi sa te observi. Si mie mi se parea acum 3 ani ca toate cuvintele inghesuite in fraze despre spiritualitate si wellbeing sunt doar pietricele care cad de pe un munte cu un zgomot constant, ca un bazait enervant, nereusind sa aiba niciun efect asupra muntelui. Muntele era acolo, il vedeam mereu, ii simteam semetia. Si pietricelele propozitiilor se rostogoleau nebune si inofensive peste el, fara sa ii tulbure starea maiastra. Interesant fenomen s-a petrecut, insa, pe parcursul acestor 3 ani de cand lucrez la mine cu adevarat. Unele din pietricelele acelea, desi le venise ceasul sa se arunce la vale, au ramas prinse de munte. Au ramas acolo luni de zile, lipite strans de muntele imens. Si atunci cand s-au hotarat sa se desprinda, sa te tii ce zgomot infernal, ce bolboroseala, ce harmalaie, ce dureri ca la nastere! Si pana si muntele a remarcat, intr-un final apoteotic, ca unele dintre pietricele au crescut frumos si luminos si ca merita sa le recunoasca prezenta si puterea.

Gandul acesta ca numai noi ne provocam suferinta s-a cristalizat azi mult mai luminos decat in trecut. Stiam ce inseamna cuvintele, stiam ca daca ignori actiunile celorlalti (spre exemplu, barfa) acele actiuni nu au cum sa te atinga. Dar azi ceva a fost diferit. A fost ca si cum conceptul respectiv prinsese viata, era viu, era imprastiat peste tot, in tot universul, si eu puteam sa ii urmaresc fiecare terminatie, fiecare ramurica, fiecare unitate aruncata in eterul totului si nimicului. Tot mai des simt aceasta identificare cu idei pe care le cristalizez mai puternic. Ideile prind o forma non-materiala, dar prind forma, capata substanta, o substanta pe care o pot percepe altfel decat percep cu organele de simt sau cu mintea. De obicei, aceasta as numi-o noua “intelegere” a mea porneste din piept, din centrul pieptului, dintr-un punct la jumatatea sternului. Acel punct se multiplica rapid, radiaza in valuri de caldura si lumina spre mine si spre exterior si apoi cuprinde intregul stiut si nestiut unificandu-le. Senzatia e cea a bratelor intinse in bolta, in fata mea, maini luuuungi si subtiri. Conceptele, ideile cu care flirtez de ani de zile, rand pe rand, isi dau drumul pe versantul muntelui si se prabusesc in avalansa la mine in piept pentru a porni din nou catre univers. Aveti vreodata senzatia ca ceea ce simtiti (ce cuvant limitativ) este de milioane de ani lumina mai adanc, mai frumos, mai tulbure, mai complex, mai alb, mai transparent decat ceea ce limbajul nostru poate exprima? Cata alinare imi aduce “intelegerea” mea, cata placere pura, fara obiect imi aduce constientizarea unor lucruri la care muncesc, probabil, de mica.

Pornisem de la raul pe care ni-l facem singuri. Da. Asa este. Nu va cer sa ma credeti pe cuvant, nu se poate asa ceva. Dar va indemn sa cititi. Sa va cunoasteti. Sa stati cu voi cand voi faceti lucruri, cand vorbiti, cand cititi, cand spalati vasele, cand vorbiti. Stati acolo, cu voi. Nu plecati. Nu lasati gandul s ava poarte unde vrea el. Gandul e pocit. Gandul e stramb. Placerea mea cea mai mare e sa stau cu mine, prezenta. Si sa vad ca nu mai reactionez atat de mult la stimuli, ca nu imi mai simt mintea ocupata de o alta vivi care planuieste prabusirea. Scenariile ciudate sunt specialitatea celor care nu se asculta cu adevarat cand vorbesc. Eu am inceput sa ma ascult cand vorbesc, si mi-e drag de mine. Imi place cine sunt. Imi place de mine azi, la 12 si un minut, mai mult decat imi placea de mine azi, la 12 fix.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: